Capitolul 5. Cala Incognito con amor

20150806_091809

valuri si veleCapitolul 5. Cala Incognito con amor

Oliver intrase în casă parcă prea devreme, ceea ce mă făcea din nou…întârziată. Știam că am douăzeci de minute la dispoziție și agățându-mă în jurul gâtului său, am tânjit după cinci minute în plus.

Țopăind pe scări, înspre cameră, deja mă luptam cu decizii solide, ce oscilau între rochii și pantaloni, cu toc sau fără toc, nude sau culori vibrante. „Taci!”, spuneam nervoasă minții gălăgioase, ahtiată după crearea de probleme pentru a avea ce rezolva.

Alesesem o salopetă albă de mătase ce îmi evidenția nuanța aurie a bronzului mediteranean și tocurile adorate care îmi transpuneau parte din personalitate. Consideram stilul de a te îmbrăca o parte solidă, încorporată în propriile atitudini și viziuni. Asta mă făcea infinit instabilă uitându-mă înapoi la salturile de gust făcute permanent. Machiajul fără speranță se reducea la un ruj de culoarea afinelor roșii, fiind ajutată de natură cu un păr lung și ușor de prins într-un coc văratic, lejer.

Auzindu-i vocea și admirația lui, am decis să savurăm tapas. M-am aplecat să îi dau Adhirei pupicul de plecare, asigurând-o că ne vom întoarce curând. Ne-am suit in mașină, un Mehari din anii ’70, de culoare galbenă, asigurându-mă că fluturii se simt în stomac, ca la prima ieșire.

“Deci, dragule, ești pregătit? Mai este puțin! Cum a fost astăzi antrenamentul?“ Începusem conversația de seară, fiind curioasă de progresul făcut.
“Sunt încrezător și entuziasmat. Trei săptămâni pe mare, abia aștept provocarea..deși mi-ar fi plăcut să te am aproape. Astăzi am verificat velele și remorca bărcii, totul părea cu funcționează. Am ajustat nivelul de lichide și cred că suntem pregătiți. M-am întâlnit cu Artur, era foarte bucuros că se întoarce pe mare. Cum au fost orele de yoga? Se face cam răcoare.”

Artur era partenerul său de navigație, un bărbat puternic, în vârstă, care denota alura unui sportiv aventurier. După ce soția sa decedase, el decisese să se dedice plăcerii navigației pe bărci cu vele, din setea de adrenalină și conexiunea cu natura și marea în care răspândise rămășițele soției sale. Barba scurtă, albită, aducea aminte de eleganță îmbătrânirii și descria un spirit care parcă nu renunțase niciodată la a trăi în adevăratul sens al cuvântului. Înțelegeam riscurile aceste competiții, mai ales că traseul înconjura Palma de Mallorca și Sardinia, având ruta de întoarcere în nordul Africii.

Ajunși la restaurant, ca de obicei, eram leneșa serii, Oliver lăsându-mă în fața intrării, înainte de a parca. Cala Incognito era un local pe malul mării, în direcția centrului nautic din Javea, pe strada Puerto de Javea, un loc în care te pierdeai într-o atmosferă de confort și plăcere, de relaxare la auzul valurilor turcoaz izbite de rocile din jur și la văzul palmierilor exotici. Iar compania în care mă aflam contura perfect acele momente, acel om frumos și sexy care mă stimula mental.

Seara fusese scăldată în Sangria de fructe de pădure , puțin cam înșelătoare. Delicios.

“Cin cin pentru noi, iubitule, ești cel mai bun!”
“Cin cin pentru tine, minune!” zise Oliver.

Ultimul pahar și plătisem, ridicându-ne foarte bine dispuși și spunând la revedere personalului atât de amuzant și plăcut. Ne căutam mâinile ca și cum nu simțisem parfumul pielii lui de mult timp. Îl iubeam. Mă iubea.

“Ce melodie faină, mai tare! Ce seară!” Începusem să cânt entuziasmată.
“Prea tare, mă deranjează, sunt obosit.” Oliver se întinsese către butonul de volum al radioului, instalând o muzică în surdină.
“Din nou? Tot timpul trebuie să strici spontaneitatea! Te rog, dă-o mai tare, știi cât de mult îmi place.”

Trăiam muzica din cele mai adânci simțiri, voiam să cânt și să îmi mișc corpul în dansul static de pe scaunului mașinii, în care dai din mâini și din umeri, în care te imaginezi la propriul concert live unplugged.

“Sof, ești încăpățânată, am spus că vreau liniște, nu am chef de zgomot. Putem vorbi.”
“…vorbe, vorbe. Nu te las să mă închizi.”

În momentul în care vorbele zburaseră, mintea abia începuse să gândească, exact ca un bumerang cu un impact în timp real. S-a uitat la mine, rece. Nervoasă, am oprit radioul, fără a vorbi Acasă intrasem cu mâinile încrucișate și spatele drept, mergând ca și cum nu mă atinsese cearta și eram bine. În regulă, ego-ul meu scăpase de sub control, dar era vorba doar o melodie.

Am mers să mă schimb, în timp ce el se îndreptase spre bucătărie pentru a-și lua tradiționalul pahar cu lapte și miere.

Da, știam că fusesem egoistă și imatură. Și mai știam că trebuia să îmi cer scuze și să compensăm, cumva, cearta dintr-o seară atât de plăcută. Pusesem mâna pe lenjeria intimă adorată și, coborând în bucătărie, îmi făceam curaj, spunându-i orgoliului meu să plece într-o pauză.

“Îmi pare rău, știu, era doar un cântec. Nu ar fi trebuit să…”
“Suntem ok. Ar fi banal fără divergențe. Trebuia să-ți vociferezi opinia.” Imi spuse Oliver.

L-am sărutat pierdută, iar el, cuprinzându-mă cu brațul după talie, simțeam cum mă trăgea lângă el, făcându-mă să mă abandonez, să îl seduc.
Trecându-și mâna pe spatele dezgolit, observam cum colțurile gurii trădează un zâmbet părtaș.

“Ești o pacoste. Aș vrea ca toate certurile noastre să fie de amploarea aceasta și să se termine așa.”

Mă săruta pe gât coborând ușor pe pieptul meu și simțeam cum respirația lui întreruptă mă făcea să îl doresc mai mult. Îmi cobora, cu buzele, bretelele sutienului lila, respirând în tandem, cu bătăile inimilor ce se sincronizau, făcând dragoste înainte de trupurile noatre. Ne încolăceam unul în jurul celuilalt, și ajungeam în extaz când devenea parte din mine, parte din el.
Atunci când făceam dragoste știam că între noi era mai mult decât teama de a fi singur, mai mult decât o atracție fizică. Eram sigură că era vorba de o cunoștință veche, atât de înrădăcinată.

Îmi va lipsi atât de mult. Întotdeauna adormeam goi de haine și plini de liniște, el acoperindu-mi spatele cu pătura fină.

Venise ziua competiției, iar eu mă trezisem odată cu soarele pentru a putea câștiga timp cu Oliver.

“Ce mâncăm astăzi, Sof? Mă întrebă el, sărutându-mă pe coapsă, semn că starea de aseară nu se terminase.”

Și iată cum cea mai enervantă întrebare aterizase: ce mâncăm? Frigiderul reprezenta punctul meu de contemplație zilnică. Ca un joc de șah, de cele mai multe ori, mat. Da, mă cucerea.

“Clătite? Cu ciocolată și zmeură, puțin mascarpone. Ca niciodată!”

Cu siguranță îl făcusem să zâmbească, eu, ciudata alimentației.

Îl observam cum se pregătea de plecare: clasicii mocasini bleumarin cu pantalonii de vară maro ce se terminau deasupra genunchiului, scoțându-i în evidență picioarele bine tonifiate, și adoratul polo ce îmi amintea de stilul său atât de clasic. Auzeam din bucătărie cum vorbea cu propriile riduri, spunându-și “Îmbătrânești, Oliver”, ceea ce mă făcuse să izbucnesc în râsete.

Dimineață normală, cu strângere de inimă, pentru mine, dar emoții pentru el. Am mâncat în liniște, el citindu-și ziarul, iar eu luptându-mă cu cea de-a treia clătită care părea să răzbească.

La ora zece trebuia să ajungem în port, așa că și-a luat micul bagaj, jucându-se cu Adhira, fetița sa, în timp ce eu eram deja plecată în lumea celor o mie de griji, visuri stupide și incoerente.

4007 Total Views 1 Views Today

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *